Despre "Metropolis"

Sunt o privilegiată. Am fost şi eu acolo, în acea veche sală de cinema în care a rulat un film grandios, Metropolis (1927), în variantă restaurată, conţinând secvenţe considerate pentru mult timp pierdute pentru totdeauna, dar, din fericire, descoperite în 2008, într-o arhivă din Buenos Aires. Aşa că anul acesta la TIFF m-am numărat printre “aleşi”, delectându-mă cu capodopera lui Fritz Lang în varianta cea mai apropiată originalului, cu o nouă coloană sonoră, foarte reuşită, realizată de artistul Antonio Bras.

Este dificil să vorbeşti despre acest FILM, e greu să îţi găseşti cuvintele pentru a descrie experienţa trăită de-a lungul vizionării. Este un film grandios despre grandoare şi decădere, despre raţiune şi simţire, desre grandomanie şi omenie.

Îmbinând elementele futuriste cu cele biblice (Grădina Edenului – “Grădinile Fiilor”, Turnul Babel, potopul, aşteptarea unui Mesia, Apocalipsa) şi ale mitologiei greceşti (mitul lui Pygmalion, cutia Pandorei – cele şapte păcate capitale), Lang ne dezvăluie o poveste plină de învăţăminte despre cum Joh Fredersen (Alfred Abel) a găsit calea adevărată spre oraşul său, cea mai simplă şi directă cale posibilă: a inimii, reprezentată de fiul său, Freder (Gustav Frölich).

Pentru că legătura dintre creier şi mîini se face prin intermediul inimii, muncitorii robotizaţi îl aşteaptă pe mijlocitorul promis de Maria (Brigitte Helm), lidera spirituală a oraşului din adâncuri. Maria [nume predestinat], expresie a umanităţii, a inocenţei şi a bunătăţii, femeia angelică, îl îndrumă pe Freder, fiind în antiteză cu Maria cea demonică, robotul, lipsită de căldura sufletească, o creaţie a inventatorului Rotwang (Rudolf Klein-Rogge), care îşi pierde mâna în timp ce lucrează la ea, dar ce contează o mână, când poţi crea o asemenea maşină? Asemeni mitologicului Pygmalion care s-a îndrăgostit de propria-i sculptură, de Galateea, Rotwang este sedus de creaţia sa, care nu are nimic uman, cu excepţia înfăţişării.

Acest deschizător de drumuri pentru genul SF – care dă clasă celor mai multe filme de gen din ziua de azi – este un manifest împotriva dezumanizării, într-o perioadă a industrializării şi a tehnologizării continue, care în exces devine distructivă.

Fredersen este creierul, muncitorii săi sunt mîinile, iar legătura între cele două părţi – multiubitul fiu Freder Fredersen – este inima, împiedicând omul să se autodistrugă prin dezumanizare şi să se automutileze.

Mesajul este simplu, enunţat încă din preludiu şi redat extraordinar într-un film încă de actualitate şi acum, după mai bine de 80 de ani!

Dumnezeu a creat femeia. Cineaştii au recreat-o...

…aşa cum le-a placut sau cum şi-au imaginat-o.
Le-am vazut pe femei în atâtea ipostaze pe marele ecran… admirate, umilite, hulite, iubite, dorite, detestate, iubitoare, răzbunătoare…

Câteva exemple:

Aki Kaurismaki...

Din punct de vedere fizic, “femeia lui Kaurismaki” este perfect întruchipată de Kati Outinen: blonda spălăcită, banală, pe care cu greu ai remarca-o pe stradă – nu e urâtă, dar nici atât de frumoasă încât să întorci capul după ea – este femeia “aşa şi aşa” în privinţa calităţilor fizice.
Poate că şi acesta este un motiv pentru care rolurile feminine ale lui Kaurismaki îi vin mănuşă: muncitoare sărace, oropsite de soartă, care trăiesc o viaţă banală, în care de regulă nu se petrece nimic deosebit, deşi, uneori, întâmplări normale cum ar fi găsirea unui iubit pot constitui pentru unele personaje feminine ale lui Kaurismaki evenimente cruciale, după cum pare să arate eroina din The Man Without a Past, o fată bătrână care susţine că protagonistul este prima ei iubire!
Eroinele lui Kaurismaki sunt desprinse din realitatea cotidiană (Shadows in Paradise, Ariel), care se îndrăgostesc de bărbaţi obişnuiţi pe care mulţi i-ar considera nişte rataţi, dar pe care ele îi iubesc necondiţionat, urmându-i pline de speranţă. Docilă (Hamlet Goes Business), femeia lui Kaurismaki îşi acceptă condiţia, rareori ripostând (The Match Factory Girl). Totuşi, când este nevoie, femeia preia controlul şi salvează situaţia, depăşindu-şi partenerii, pentru care devin un adevărat suport (Drifting Clouds).
Deşi fragile în aparenţă, personajele feminine create de Kaurismaki sunt puternic conturate şi nu te pot lăsa indiferent, Iris din The Match Factory Girl fiind dintre eroinele care m-au impresionat cel mai tare, mai mult şi decât Bess din Breaking the Waves.

Quentin Tarantino...

Femeile lui Tarantino sunt deştepte, hotărâte, ştiu ce vor şi nu numai că ştiu ce vor să obţină, ci şi acţionează (fără a cere permisiunea nimănui) în acest sens şi mai şi câştigă. Sunt puternice şi de cele mai multe ori sunt cheia rezolvării problemelor (Shoshanna le vine de hac naziştilor în Inglorious Basterds, iar fetele din Death Proof îl pun la punct pe cascadorul psihopat).

Apropo, iată un fragment dintr-un interviu cu Tarantino, în legătură cu atitudinea lui faţă de femei:
Was Death Proof your answer to critics who find your work violent or misogynistic?
I don't think my work is misogynistic. I had a lot of female friends in their mid-to-late twenties and early thirties. For the past five or six years, they've been really important in my life, and I hung around with a lot of different girl posses. So I'm the one guy with the four girls, and I got a really good sense of their dynamic, how they talk. So this was my girl movie, my way to write girls now, not me remembering what girls were like in college. It became my version of The Women. But I directed it like an exploitation film. Every other movie I've ever done, I've always been a gentleman about how I shot women. Not in that movie. I was a leering bastard in that one.

Lars Von Trier...

Spre deosebire de cele ale lui Tarantino, eroinele lui Von Trier sunt, de regulă, sensibile, altruiste, pline de dragoste şi gata oricând de sacrificiu (Breaking the Waves, Dancer in the Dark). Totuşi, în ciuda sensibilităţii, mereu surprinzătoare, sunt adevărate leoaice când simt nevoia de a apăra ceea ce iubesc, chiar daca iubirea de sine primează, fiind capabile şi de cruzime (Antichrist). Uneori, în spatele figurii angelice, se ascunde o femeie puternică, dură şi neiertătoare (Dogville).

Unde-i lege, nu-i morală?! - Poliţist, adjectiv

Poliţist, adjectiv ne introduce în viaţa unui poliţist vasluian aflat în faţa unei dileme: să organizeze un flagrant impus de şefi riscând viitorul unui licean implicat în consumul de droguri uşoare sau să se revolte împotriva sistemului pentru a nu distruge viitorul acelui tânăr inconştient? Problema propusă de Porumboiu este, aşadar, una de conştiinţă: ce va face un mărunt poliţist prizonier în sistemul din care face parte? Se va împotrivi acestuia luând poziţie de "substantiv" sau se va rezuma la statutul de "adjectiv", dependent, maleabil, incapabil de a se desprinde dintr-un sistem populat de prea multe "adjective"?

Filmul ne introduce în lumea poliţistului care îşi împarte viaţa între filarea de suspecţi, şedinţele cu şefii, scurtele interacţiuni cu colegii şi clipele - destul de puţine - petrecute împreună cu familia, în cazul de faţă, cu soţia.

Povestea nu este relatată într-un ritm dinamic, ci, din contră, lent, în cadre lungi, mult mai realiste, pentru că urmăririle spectaculoase sunt mai mult de domeniul filmelor poliţiste, pe când, în realitate, poliţistul aflat în misiune poate sta ore întregi fără să se mişte din faţa unui imobil în care se află suspecţii filaţi.

Încă din primele scene, Cristi, poliţistul nostru, îl urmăreşte pe Victor, suspectul său, în drumul acestuia spre şcoală, printre blocurile gri, majoritatea la fel, majoritatea având balcoanele închise, majoritatea cu geamuri de tip termopan. Toate sunt aproape la fel, niciunul nu iese din tipar.

Făcând economie de cuvinte - în cea mai mare parte a filmului îl vedem pe Dragoş Bucur urmărindu-şi suspectul şi pe prietenii acestuia, stând de pază în faţa unui imobil suficient timp cât să fumeze ţigară după ţigară, Corneliu Porumboiu îşi concentrează mesajul în două secvenţe cheie: prima, discuţia cu soţia despre piesa Nu te părăsesc, iubire a Mirabelei Dauer, pe care Anca, soţia lui, o ascultă aproape în neştire la computer ignorând complet versurile şi sensul acestora (mai mult sau mai puţin substanţial: "Ce-ar fi marea fără soare, / Ce-ar fi câmpul fără floare, / Ce-ar fi astăzi fără mâine, / Ce-ar fi viaţa fără tine"), care o pregăteşte pe a doua, respectiv şedinţa cu Anghelache, şeful lui Cristi, în care comandantul interpretat excelent de Vlad Ivanov încearcă, prin intermediul maieuticii, după cum susţine, instruit, colegul lui Cristi (deşi "adevărul" pe care încearcă să îl aducă la lumină este discutabil), să îl convingă pe poliţistul rebel, cu tendinţe de substantivizare, să îşi abandoneze procesele de conştiinţă şi să urmeze legile materiale în dauna aşa-zisei legi morale, acceptând să organizeze flagrantul cerut de superiori.

Cristi încearcă să treacă dincolo de sensul cuvintelor (cărora personajele par a le da importanţă învârtindu-se prea mult în jurul sensului lor formal şi pierzând esenţa; interesantă este şi discuţia de la început cu procurorul privind Micul Paris şi Mica Pragă, relevând abuzul de anumite substantive proprii al căror sens aproape că îşi pierde astfel din importanţă) şi de litera legii, care se mai şi schimbă sau diferă de la un sistem la altul, încercând să pătrundă în profunzimea situaţiilor cu care se confruntă. Dar încercarea sa se loveşte de răceala şi indiferenţa sistemului care îi impune să se conformeze normelor.

În final, planul acţiunii poliţieneşti - în care totul este redus la o schemă pe o tablă, suspecţii devenind nişte simple x-uri marcate cu creta, părţi infime ale sistemului, care pare a fi unicul substantiv în jurul căruia sau, mai bine spus, în cadrul căruia gravitează celelalte părţi de vorbire - închide cercul pornit de la blocurile gri în care trăiesc deopotrivă atât suspecţi, cât şi poliţişti.